Tipuri de oameni: Oamenii care știu ei mai bine

Introducere:

Mă consumă foarte mult când am de a face cu oamenii care știu ei mai bine. De-a lungul timpului, am învățat să mă distanțez cât pot de oamenii toxici din jurul meu sau de persoanele care mă împiedică să evoluez în direcțiile în care îmi doresc, atât personal cât și profesional.

Am reușit, încet-încet, să rup legătura cu oamenii mediocri, care n-au niciun fel de ambiție personală și tot ce fac este să mă aducă în cercuri de oameni asemenea lor. Nu mă interesează să fiu bff cu cei care bârfesc, cu cei care se plâng mereu sau cu cei care stârnesc fel de fel de scandaluri. Sunt oamenii ăia care mereu pățesc câte ceva, mereu pot scoate din tolbă câte o poveste despre cât de viteji sunt ei și cum au făcut și au dres ei. Genul acela de luptători fără luptă, samurai de tastatură sau conquistadori de bulevard. Îi știți și voi, cred că nu există persoană care să nu aibă un cunoscut sau un coleg de muncă pe profilul ăsta.

Mai multă introducere:

Dar în articolul ăsta mi-am propus să vorbesc despre oamenii care știu ei mai bine. Sunt ăia care încearcă să te convingă metodic să faci anumite lucruri, iar dacă asta nu funcționează, încep să te manipuleze și să îți spună sistematic cum ar trebui să faci, că poate-poate vei ceda presiunii și vei accepta, chiar dacă lucrul ăsta îți dăunează și tu încerci să explici.

Consideră ei că așa trebuie făcut, că știu ei mai bine, iar tu nu prea ai drept la replică sau câștig de cauză, indiferent cât de raționale ar fi argumentele. Nu mi-ar fi fost greu să mă distanțez și de data asta, dacă n-ar fi fost cineva apropiat, din familie, astfel că latura emoțională e și ea activă în luarea unei decizii… Și cred că până la urmă o să renunț la luptă, o să accept să fac compromisul ăsta, nu pentru că știu ei mai bine, că nu știu, doar că în filmul lor prost asta e cea mai bună soluție, iar eu nu pot să schimb canalul sub nicio formă. Singurul lucru pe care pot să-l fac este să minimizez riscurile/costurile și după aceea să gestionez ce rămâne. Știu să fac asta, pot să fac asta, deși mereu prefer să evit să ajung în situații grele absolut inutil.

Dar nu o să-mi iau membrii familiei la șuturi pe blog, rămâne doar textul anecdotic de mai sus, însă o să povestesc o întâmplare sinistro-amuzantă, cu o persoană de genul ăsta.

Povestea cu frica mea de înălțime:

Într-o sâmbătă, am ieșit cu grupul de la dezvoltare personală prin jocuri de teatru (o să povestesc despre experiența asta cu altă ocazie) la o bere în oraș. Ne cunoșteam, să zicem, toți între noi, interacționasem și la curs și mai și discutasem puțin, în funcție de preferințele fiecăruia… Bine, de fapt, ne făcusem o minimă impresie, că nu pot spune că ne cunoșteam cu adevărat. La genul ăsta de activități, oamenii deși sunt sinceri, oferă doar informațiile care nu îi pot afecta deloc, nu neapărat chestiile cu adevărat reale, care te-ar ajuta să cunoști pe cineva.

După vreo două-trei beri de căciulă, în context am povestit de frica mea de înălțime, asta după ce i-i-am ascultat cumințel pe ceilalți oameni de la masă cum povesteau de fobiile lor. Mi se părea super interesant subiectul, în momentele astea când oamenii se vulnerabilitează și reacționează emoțional, ai cu adevărat ocazia să înțelegi puțin din modul lor de funcționare și chiar să vezi cum gândesc.

Mi-a venit și mie rândul, a fost un fel de “Bună, eu sunt Răzvan și am frică de înălțime… să vă povestesc…” Am explicat în ce condiții se manifestă la mine, cum, pe măsură ce urc în “altitudine” și simt cel mai mic fior, cel mai mic moment care ar putea să-mi pună viața în pericol cât de puțin, inima mea începe să bată ca Bruce Lee și apoi am nevoie să mă opresc, să ma relaxez și să fac exerciții de respirație. Când trebuie să cobor vreo scară cu spatele e crimă, mă mișc precum o băbuță anchilozată…

Știu să gestionez asta, pot să gestionez asta, dacă sunt lăsat să fac lucrurile, în stilul meu. Persoana cu nume de horoscopistă celebră, care dezbătea și analiza poveștile celorlalți, a reacționat foarte acid și violent la ce aveam eu de spus. Că știe ea că nu e așa, că are bărba-su fobie dinasta și nu e așa, nu are cum. Că de fapt vreau eu să mă dau în spectacol. Eu mă uitam ca prostul, ușor pierdut și iritat și nu îmi băteam capul să o combat, mi se pare stupid să fiu contrazis legat de lucrurile pe care le știu, le fac și le trăiesc. Cum poți tu să știi mai bine decât mine ce mi se întâmplă mie?

Puțin despre psihologia de grup și dezbateri:

Am înțeles însă de ce făcea asta, am participat împreună la niște dezbateri pe care le-am cam câștigat, iar acum voia să mă combată doar așa, că se simțea datoare.

Știu foarte bine profilul ăsta de oameni, sunt ăia care vorbesc mult și laudă liderii grupurilor, ca să fie la rândul lor lăudați de către ei, să se asocieze cumva cu ei… Iar eu eram apreciat de către grup, dar nu eram deloc în filmul ăla. Nu lăudam și nu așteptam în vreun fel să fiu lăudat… Astfel că acum simțea că e de datoria ei să-mi tragă o smotie, una zdravănă peste ochi, metaforic vorbind… Cum putusem eu “să câștig” o dezbatere cu ea, eu care nu mă comport ca toți ceilalți…

Cum îmi permisesem să vorbesc mai puțin decât ea și totuși, să păstrez o întrebare la sfârșit, care să o facă knock out? Adevărul e că am folosit un glonț de argint la final, m-am prins că pot avea un super avantaj cu întrebarea asta și am păstrat-o pentru sfârșit. Am făcut cum a făcut Trăian Băsescu când i-a zis lui Adrian Năstase că după atâția ani țara a ajuns să aleagă tot între doi comuniști… iar după replica asta, toți nehotărâții l-au votat pe Băse pentru că l-au considerat mai puțin comunist decât îl percepeau pe Năstase.

Concluzie și puțină suferință de sine (mine):

În cazul în care persoana în cauză ar citi articolul ăsta (deși sunt foarte mici șansele), mesajul pe care aș vrea să-l transmit ar fi următorul: Nu e vina mea că tu faci totul să câștigi, dar pierzi, iar eu nici nu mă sinchisesc și totuși câștig. E vorba doar că eu am devenit, în timp, pentru mine, persoana care poată să facă asta, iar tu doar te chinui pentru o probă.