Data viitoare, aș fi extrem de, extrem de, extrem de atent înainte să mai angajez un cuplu la birou…

Nu a fost doar decizia mea, dar am avut o contribuție majoră. Și totul s-a întors împotriva mea. Și nici măcar nu știam că sunt cuplu! Voiam doar să ajut, să schimb ceva și să dau șanse unor oameni. Spoiler: nu a mers.

🎯 Recrutarea – între strategie și noroc

Nici eu, nici colegul meu de interviuri nu suntem HR-iști de meserie, dar am învățat să alegem oameni potriviți pentru echipă. Dacă ne mișcăm încet și exigenți, avem succes în proporție de 75-80%. Dacă suntem pe grabă, rata scade la 50-60%.

Ultimele două angajări rapide au mers brici – s-au integrat repede și au fost valoroși. Așa că ne-am zis: “Hai să repetăm rețeta!” și am redus perioada de acomodare de la 3 luni la o lună și jumătate. Totul părea ok… până nu a mai fost.

🚨 Când haosul lovește

În mai puțin de o lună, echipa mă urăște pe la colțuri, deși înainte eram ok. Am ținut interviurile ca de obicei: întrebări simple, să vedem cum gândesc oamenii și cum vorbesc. Nu căutam genii, doar juniori cu potențial.

Doar că, de data asta, m-am grăbit. Am ales oameni fără să simt “flacăra” aia care mă face să cred că pot transforma candidatul într-un rockstar. Era urgent, așa că am acceptat pe oricine.

Și atunci… tăvălugul s-a pornit. Familia Puiu (nu chiar așa se cheamă, dar să-i zicem așa) a făcut ca atmosfera să devină… explozivă.

🛡️ Etapa 1: menajare și răbdare

Am încercat să-i protejez și să-i ajut să se integreze. Primele două săptămâni erau ok-ish. Ea mai greșea din când în când, El doar executa ce spunea Ea. Nimic grav… încă.

Am discutat cu ei, am explicat echipei că sunt în perioada de acomodare și am încercat să fiu empatic. Totuși, uneori îi prindeam cu ochii mari în timp ce se uitau unul la altul ca și cum ar fi conspirat împotriva mea. Asta ar fi putut fi amuzant, dacă nu ar fi fost pe cheltuiala mea.

💪 Etapa 2: “Hai să vedem ce poți”

Pe măsură ce trebuiau să producă rezultate, atmosfera se strica. Într-o firmă unde toată lumea ajută pe toată lumea, ceilalți nu puteau să nu observe că Familia Puiu muncea puțin, încet și fără chef. Mai un Facebook, mai o pauză lungă… și oamenii reacționau firesc.

Câteodată simțeam că sunt la grădiniță, doar că toți aveau între 23 și 30+ ani și eu eram “educatorul disperat”.

⚡ Etapa 3: ridicăm ștacheta

După o lună, comportamentul lor nu se schimbase, nivelul tehnic era același, așa că am decis să cresc volumul de muncă. Speram că așa vor înțelege că trebuie să tragă la aceeași căruță.

Realitatea: Ea nu voia să muncească, așa că îl obliga pe El să facă. El muncea dublu și prost. Și niciodată nu era vina lor. Totul se transforma într-o spirală a scuzelor și a frustrărilor.

Între timp, colegii mei ajunseseră să facă ochii mari de fiecare dată când Familia Puiu intră în birou. Se întreba toată lumea: “Oare azi ce va strica?”

🗣️ Etapa 4: “Schimbați-vă atitudinea sau plecați”

Întreaga echipă era sătulă. Am dat un deadline clar: o săptămână să arate că merită să rămână. Spoiler: nu s-a schimbat nimic.

Când au plecat, atmosfera s-a reparat instant. Oamenii au început să colaboreze din nou, iar eu… am realizat că bătăile de cap crescuseră exponențial. Într-o săptămână, părea că nu mai am nevoie de un teamlead – echipa se autogestiona mai bine fără drama de cuplu.

🧠 Lecția învățată

Dacă aș avea de luat aceeași decizie, nu aș mai face-o. Sunt inginer, nu HR. Riscul de a angaja un cuplu care să strice echilibrul e prea mare.

Sfaturile mele pentru cei care vor să încerce: angajați cupluri doar dacă sunt pregătiți să le pună la punct, să-i integreze și să le spună clar: “Nu mai furați pop corn-ul colegilor!”

Eu? Sunt doar un teamlead copleșit de muncă, nu un super-erou al integrării cuplurilor problematice.