Ziua în care mi-am dat seama că e prea mică

Cred că eram în primele săptămâni de facultate, proaspăt venit în București. Pe Mădălina o întâlnisem la facultate când m-am dus să văd în ce grupă am fost repartizat la Poli… Am băut împreună o cafea proastă, de la aparat și am vorbim puțin despre cum niciunul dintre noi nu cunoaște prea multă lume-n București.

În weekend m-a sunat și m-a chemat pe la ea. Mi se părea ciudat, oamenii nu se împrietenesc așa ușor cu alți oameni și nu-i cheamă pe la ei așa, după o cafea proastă de la aparat, dar tot m-am dus. Aia a fost ziua în care mi-am dat seama că e prea mică, dar voi reveni la asta ma târziu… A, ba nu, următoarea a fost.

Mădălina este o beizadea de provincie, care la acel moment era proaspăt mutată în București. Se oftica legat de faptul că nu o lăsaseră părinții să stea și ea la cămin, cu toată lumea bună. Voia și ea să petreacă de luni până joi și vineri să doarmă, ca să fie fresh pentru clubăreală sâmbătă și duminică, cum de altfel, se și face-n studenție.

[Dacă e vreun părinte de student la Poli care ne citește, să știți că toti învață de rup, facultatea durează zilnic de la 8 la 8 și nu ai timp nici să bei apă. După ce ajunge acasă, toată lumea face teme, se pune la somn și merge iar la facultate, a doua zi. În weekenduri învață și lucrează la proiecte. Timp liber la Poli e doar duminică, de la 6 la 8 seara, atât… ce am zis eu cu petrecerile, e așa, să dea bine la cititori… știți și dumneavoastră cum sunt ăștia de se cred scriitori, mai bagă de la ei material.]

Mădălina m-a așteptat cu cafea și mi-a povestit că avea nevoie să o ajut cu ceva, că aștepta un colet. Era ciudat, era prima dată când mă duceam acasă la o fată, după ce nu vorbisem mai mult de 15 minute înainte. De fapt, mai făcusem lucruri de genul înainte, dar acum chiar nu aveam niciun fel de agendă ascunsă. Mă chemase la cafea și-mi spusese că mai târziu are nevoie de puțin ajutor.

Și totuși, în aceeași zi urma să îmi dau seama că este prea mică… De fapt, în ziua următoare…

Curierul a venit, a lăsat o cutie mare și grea într-un colț al camerei, ca să nu încurce, și a plecat. Mădălina a verificat rapid coletul și nu a zis absolut nimic despre el. Mi-a zis că urma să mai cheme niște prieteni și prietene peste weekend la ea și m-a întrebat dacă vreau să rămân și eu.

Am acceptat invitația și am dat o fugă până la magazin, să iau băutură și diferite alte lucruri necesare pentru un mini-party. Eu nu sunt genul care bea tărie, iar la petrecerile unde nu cunosc pe aproape nimeni nu mă prea arunc la alcool, îmi place să fiu precaut. Așa făcusem și de acea dată, băusem câteva beri, cât să pot dansa și participa la activitățile de grup.

La petreceri eu sunt ăla care verifică să nu rămână geamuri deschise, becuri aprinse, d-astea. De obicei dau o tură prin casă să mă asigur că este totul ok, înainte să mă pun la somn.

Cum dormeam pe fotoliu, cuprindeam cu privirea mașina de spălat. Era o dinaia Samsung, mare ca și capacitate și dimensiuni, cu o ușiță separată, pentru situațiile în care uiți să pui o șosetă la spălat. Deschizi ușița mică, o arunci acolo, iar apoi șoseta va ajunge în cuvă și va fi spălată împreună cu restul de haine.

Mădălina dormea lângă mine, pe un alt fotoliu, lipit de al meu. Se poate spune că am dormit aproape împreună, ne-au despărțit doar câtiva centrimetri de fotoliu.

A doua zi de dimineață, în timp ce eram toți la cafea, eu mă uitam în gol la mașina de spălat și dintr-o dată, am spus:

 – Aseară mi-am dat seama că e prea mică.

 Toată lumea a izbucnit în râs și se uita ciudat la Mădălina, care tăcea și nu înțelegea nimic. Nu înțelegeam de ce se uită lumea la Mădălina, dar eu oricum nu funcționez bine dacă nu beau suficientă cafea… Am crezut că-i o problemă de la mine. Și am continuat discuția:

 – Serios, e prea mică, nu intră, nu are cum. M-am tot gândit aseară cum ar trebui să fac, îmi venea să iau o ruletă și să măsor.

Toată lumea se uita ciudat la mine, în afară de Andrei, care a reacționat.

 – Da, frate, chiar e prea mică! Mult prea mică! Nu are cum să intre, uită-te și tu! Nu știu la ce se gândea Mădălina…

Concluzia a fost că Mădălina avea două opțiuni. Ori făcea mașina de spălat retur, ori dezmembra ușa de la baie, spărgea și o bucată bună de perete, băga mașina de spălat și apoi zidea iar peretele. Era vina ei că a vrut mașină de spălat SF, fără să își pună problema că ușa de la baie e prea mică și abia ar încăpea o mașină de spălat normală.

PS: Stai liniștită, Marina, nu se va prinde nimeni că tu ești Mădălina. Și-mi pare rău că te-am făcut beizadea, dar cam asta ești, să știi!

PS2: Am scris articolul ăsta ca să îl învăț pe Nebunelul cum se face un articol cu titlu clickbait. Articolul e răspuns la articolul lui cu Am cucu’ mic .