Ador să fiu pus în dificultate și să găsesc soluții imediate pentru diverse situații. Cred că este lucrul care mă motivează cel mai mult și mă ajută cu adevărat să progresez. Când sunt pus în fața faptului împlinit, sunt obligat să mă descurc sau să eșuez lamentabil. Oricare ar fi rezultatul, în astfel de momente, dau tot ce am mai bun, joc cu toate cărțile pe masă, iar dacă nu am cărți de jucat, joc la cacealma. Nu percep stresul sau presiunea rezultatelor, știu exact ce am de făcut și mă implic 100%.
Îmi aduc aminte că la un moment dat citeam într-o revistă un interviu cu Floyd Mayweather, după ce l-a bătut de l-a ascultat cu urechea pe Oscar de la Hoya și ceva din ce a zis Floyd m-a pus pe gânduri. Deși interviul era destul de insipid, cu un Mayweather care are gură mare și se laudă într-una, a zis ceva care cu adevărat m-a marcat. Ideea, în cuvintele mele, suna cam așa: Pentru a putea cu adevărat să progreseze în fiecare zi, face antrenamentele cu public numeros, iar în felul ăsta, reușește să se autodepășească din punct de vedere mental și fizic și să performeze mai bine decât ar face-o fără public (intervine ego-ul și adrenalina).
Până acum, am reușit să nu iau nicio decizie catastrofală, fie că era vorba de mine, sau de echipa ce o coordonez la muncă, în condiții extreme, personale sau profesionale.
Dacă e vorba de o acțiune colectivă la birou, oamenii se motivează singuri, de parcă am fi FCSB-ul lui nea Gigi și jucăm cu Real Madrid-ul lui Marcelo și Gareth Bale (că Cristiano a semnat cu Juventus), iar în momentele alea de concentrare maximă, fiecare dă tot ce are mai bun, solicită ajutorul dacă e cazul și încearcă să facă cât poate de bine.
În momentele cu adevărat grele, ating un mindset superior, iau deciziile într-o secundă, nu stau să mă gândesc de trei mii de ori dacă e bine sau nu felul în care urmează să procedez. Mă metamorfozez într-o versiune mai bună și mai performantă a mea, și acționez. Dacă e o acțiune colectivă, e suficient să dau semnalul într-o direcție sau alta, să ofer încredere și oamenii dispar ca furnicuțele și fiecare face ce știe el mai bine.
Când e haos peste tot, mintea mea este cea mai limpede, de parcă aș fi un psihopat ce nu percepe corect realitatea. Deși atunci cea mai mare presiune este pe umerii mei, întrucât o decizie proastă a mea poate face ca întreaga echipă să eșueze lamentabil. OK, nu om face noi chirurgie, dar dacă acțiunile mele ar impacta întreaga activitate a unei firme de 50 de oameni, nu ar fi tocmai o situație ușoară.
Dar mindset-ul ăsta superior pe care îl ating în momentele de criză e și el construit. L-am creat pas cu pas, investind în mine din punct de vedere profesional și personal, astfel că, pe lângă “vocea și talentul”, vorba lui Dem Rădulescu, mă ajută tot ce am dobândit până acum, prin muncă.
Cheia, în astfel de situații, este fix felul în care m-am construit eu, pas cu pas:
- atitudine pozitivă
- capacitatea de a lua decizii în criză de timp
- încredere în oameni
- capacitatea de a înțelege oamenii
- leadership
- capacitatea de a se autodepăși în momentele grele
