Adevărul este că mereu am scris pentru mine

Nu o să mă urc niciodată în caruselul ăla cu “eu scriu pentru cititorii mei”, pentru că nu vreau să fiu ipocrit.

Adevărul este că mereu am scris pentru mine. Ca și cum m-aș adresa unui public de Răzvani care gândesc la fel ca mine. Postez aici doar ce-mi place mie să citesc și nu-mi prea pasă dacă ceilalți nu rezonează cu mine.

De obicei scriu din următoarele motive:

• vreau să scot veleitățile de scriitor amator la înaintare
• vreau să dau mai departe lucruri pe care eu le-am învățat prin muncă și studiu
• vreau să transmit experiențe personale
• vreau să dau altor oameni posibilitatea de a mă descoperi

Nu mă înțelegeți greșit, sunt atent la feedback, îmi recunosc greșelile și corectez chestiuțele ce-mi sunt semnalate, dar dacă mi se pare că primesc sfaturi pe lângă, le ignor cu desăvârșire.

Sunt foarte critic vis-a-vis de propriile texte, uneori le editez de le înnebunesc, le iau la pilă și le mai trag și câte un ciocan, ca să sune exact cum îmi doresc. Nu aș vrea să vă confuzez însă, sper să n-aveți impresia că sunt vreun perfecționist. Chiar nu sunt.

Cred că perfecționismul este o metodă pe care o folosesc unii oameni ca să tragă de timp și să amâne rezolvarea unor lucruri. Ei nu înțeleg un principiu esențial – de cele mai multe ori poți face treaba cu doar 50% din informații, iar apoi să corectezi și ajustezi procesele din mers (acum o să supăr pe cineva, precis).

Aici ne referim strict la scris, nu la chirurgie sau la vreo altă profesie de care depind vieți omenești.

Dacă îmi ia o oră să scriu un articol de nota 8 dar știu sigur că aș scrie de 10 în 5 ore, de cele mai multe ori o să aleg metoda mai rapidă și mai eficientă pentru mine.

Nu intru în depresie dacă opiniile mele supără anumiți oameni, nu fac ochi mari de Bambi când deranjez pe câte cineva. Când a fost nevoie să scriu ca să agăț vreo gagică, am știut exact ce am de făcut. La fel, am procedat ca atare și atunci când am vrut să câștig de pe urma lucrurilor pe care le scriam.

În tot acest timp, deși am peste 10.000 de articole publicate în diverse locuri, am rămas loial aceleiași idei, să rămân sincer față de mine.

Nu am construit acest blog să-mi fac prieteni noi, deși s-a întâmplat și asta (întrebați-o pe aproape-nevastă-mea). Știam de la bun început că voi deranja uneori, pentru că adevărul supără, iar cei care au cojones să spună adevărul necosmetizat sunt puși la colț și considerați ignoranți.

Scriu acest articol pentru că sunt de părere că toți cei care reușesc, în blogging și în viață, în general, fac lucrurile pentru ei. A nu se interpreta însă că sunt egoist. Îmi place să împărtășesc în mod gratuit lucrurile pe care eu le-am învățat în timp, prin muncă și studiu. Dar mereu o să aleg să fac asta în condițiile mele, când și cum vreau eu.

Mă interesează să informez oamenii, nu să mă dau peste cap de 5 ori în stil acrobatic să-i conving că am dreptate. Fix pe acest principiu am scris și articolul Câteva reguli de bun simț legate de publicarea advertorialelor pe blog. Cine vrea să mă creadă pe cuvânt, bine, cine nu, și mai bine.

Să revenim la cititori. Da, aceștia sunt foarte importanți. Fără ei, blogurile ar fi doar niște caiete online. Dar chiar și așa, prefer să răman autentic și onest, nu am de gând să mă transform într-un people pleaser. Îmi asum că aici scriu cum vreau eu și ce vreau eu, cu riscul de a supăra anumiți oameni. Și mi-ar plăcea să știe și să înțeleagă toată lumea acest lucru.

De exemplu, știam de la bun început că articolul Ce fac greșit bloggerii din bula mea o să deranjeze, dar chiar și așa, l-am publicat fără ezitare. Mi-am asumat din capul locului că o să devin subiect de bârfă și o să mă aleg cu frigiderul plin de cărniță. Și ce?