Uneori când închid ochii mi se face dor de aer. Sunt un om destul de disciplinat și de conservator. Carantina m-a încântat pe deplin, o vreme. Și cum ar fi putut să nu, când mi-a oferit atâtea ocazii de a-mi pune în ordine tot ceea ce în trecut amânam?!
… Dar la un momentdat m-am trezit obosită, leșinată pe jumătate de dorul naturii. M-am analizat profund și am înțeles că în interiorul meu se dă un război infernal. Invidia, o emoție pe care în general nu o accept, și-a pus, în sfârșit, amprenta asupra mea.
Priveam pe fereastră și vedeam oameni plimbându-se pe faleză.
Și cu fiecare clipă suplimentară petrecută în fața geamului puteam simți cum eram înghițită de monstrul verde al invidiei. Mintea mea intoxicată cu gânduri și judecăți nu mai putea fi controlată sub nicio formă de creierul rațional. Îi certam pe toți, în sinea mea, pentru faptul că nu purtau măști, sau pentru o posibilă extindere a pandemiei…
… dar în realitate nimic nu era despre ei! Totul era despre mine.
Știu foarte bine că nimeni nu este responsabil de stările noastre, ci noi înșine suntem cei ce ni le producem. De-asta uneori când noi suntem nervoși, ceilalți sunt calmi… și nu înțeleg de ce reacționăm. Cam așa mă simt și raportat la această problemă.
Am realizat că sunt răutăcioasă, am acceptat emoțiile care îmi scurtcircuitau rațiunea… și am căutat să le înțeleg: nu eram supărată cu adevărat pe ceilalți… ci, cumva, eram supărată pe mine! De ce? Pentru că în fiecare din noi există două dimensiuni: una bună, care se conformează, care caută liniștea și echilibrul. Aceasta este normativă, repectă regulile, caută binele comun și este altruistă.
A doua dimensiune, însă, este rebelă. Pe ea nu o interesează regulile. Este animalică și se lasă ghidată de creierul limbic (respectiv de impuls și instict). Aceasta nu crede în norme, nu este interesată de ceilalți și se concentrează pe Sine. Mulți o numesc Ego.
Ce se întâmplă când între cele două dimensiuni apare un conflict?
Ei bine, când pierdem echilibrul și ne lăsăm dominați de una din părți, mai devreme sau mai târziu, apare celalaltă și ne judecă. În cazul meu, zona „neagră” era supărată nu pe oamenii pe care prima dimensiune îi eticheta drept „iresponsabili” … care se plimbau pe faleză, sub ochii mei (închiși în spatele termopanului), ci era supărată pe faptul că aleg să respect normele, deși tare aș vrea uneori să nu o fac. Partea rebelă urla din mine că ar vrea să iasă. Ea „știe că nu se întâmplă nimic”, dar este ținută pe lanț de partea „bună”. Și asta este foarte frustrant. Și frustrarea iese la suprafață și ia forma unui comentariu acid la adresa altuia.
Exact pe principiul vulpii care când nu ajunge la struguri… spune că sunt acri.
Și totuși, de ce nu sunt bune aceste stări?
Aceste stări nu sunt bune… pentru că reprezintă o trădare a sinelui, în condițiile în care ambele dimensiuni ne aparțin. O poți privi în felul următor: ai doi copii – unul este supus și cuminte, face tot ce îi spui, nu îți iese din cuvânt… așa că îi oferi totul. Al doilea, pe de altă parte… este rebel. Nu te prea ascultă, ia note mici la școală și, în consecință, îl pedepsești.
Cum vor evolua cei doi? Există multe variabile și răspunsuri aici. Totuși, statistic vorbind, de cele mai multe ori între cei doi va apărea un conflict care va duce la deteriorarea relației. Mai mult, cel rebel se va simți neiubit și va continua să îți arate și mai mult că tu însuți greșești… și, la un anumit nivel, îți va produce și mai multă suferință. Cu cât continui mai mult să judeci și să critici copilul rebel, cu atât mai rău vei face.
Care este ideea?
Simplu. Trebuie să acceptăm fragilitatea naturii umane și tendința naturală de a fi atât buni, cât și răi. Copilul rebel trebuie tratat cu iubire. Asta este tot ce caută: are o nevoie care trebuie satisfăcută. Nu îl ajută cu nimic că îl etichetezi, că îl critici ori că îl pedepsești. La fel, cuvintele urâte pe care le gândești la adresa celorlalți…te pot ajuta pe moment. Dar, în timp, observi că nu fac nimic altceva decât să îți distrugă sufletul.
Așa că, realizând lucrul acesta, am căutat să înțeleg care este nevoia. Și da, răspunsul era fix sub ochii mei: nevoia reală este nu de a mă plimba pe faleză. Ci este vorba despre nevoia de libertate. Deși îmi place să cred că sunt disciplinată, realitatea este doar că am fost crescută ca un copil supus. Dar în interiorul meu copilul rebel a urlat mereu. Și o face de fiecare dată când are ocazia. Copilul rebel nu vrea să stea în casă. Copilul rebel vrea aventură, aer curat și orice nu are voie.
Ce am făcut?
Am înțeles, mi-am acordat înțelegere și iubire. Zâmbind am înțeles că de fapt tot ceea de ce aveam nevoie era să mă simt în control. Așa că am decis să fiu în continuare eu responsabilă de deciziile mele, să accept că sunt suficient de norocoasă încât să nu am neapărat nevoie să ies din casă… am deschis geamul lăsând soarele să pătrundă… și am pornit muzica de vacanță. Da, am acceptat că NU vrea să mă supun regulilor, dar am făcut-o într-un mod safe. Așa că a dat drumul sistemului meu audio, să se audă de pe faleză ritmul hipnotic al lui Axwell.
Muzica are modul ei de a mă vindeca de orice. Așa am simțit că se calmează copilul rebel din mine, fără să trebuiască să fac ceva care să îmi pună în pericol sănătatea sau chiar finanțele (căci la noi se dau numai amenzi „maxime”).
Sursa foto: pinterest.com
Autor: Grațiela Vlad – www.gratielavlad.ro
Nici mie nu îmi place să stau în casă prea mult. Incerc să profit în fiecare zi a perioadei ăsteia de iesitul timp de o ora afară. Dar mi-e dor de drumetiile lungi și de plimbările nesfârșite prin locurile de explorat.
Mda, și în mine a fost o luptă și încă este. Nici până acum n-am învățat că dura lex are atâtea forme pentru noi, cei mărunți. Din precauție, am stat în casă!
Dar de ce era verde monstrul? Legat de cei ce erau afara in timp ce eu as respecta conditiile impuse de catre administratie… as arunca cu pungi de apa sau prezervative in cei de pe strada. Cei ce se lafaie in lipsa noastra si tipa in gura mare ca pe ei covid nu ii prinde, pentru ca nu cred in el.
Ma duc sa verific celebra punga cu pungi!
… de invidie si gelozie (era verde monstrul) 😀
Acesta a fost subiectul zilei pentru mine. Am povestit astăzi fix despre cele două părți din noi și acceptarea totală a ambelor. Bineînțeles că ne plac mai mult calitățile, părțile bune pe care le pot aprecia și cei din jur (aici fiind nevoia de validare), dar neacceptându-ne “defectele”, ne facem mai mult rău. Am pus între ghilimele deoarece nu sunt chiar defecte. Am citit recent o carte, “Partea întunecată a lucrătorului cu lumină”, din care am învățat că ceea ce credem că este defect la noi, de fapt poate fi bun dacă învățăm momentele potrivite în care să le folosim.… Read more »