Vă povesteam acum 2-3 săptămâni că am fost însărcinat de către famiglie cu o misiune de o importanță capitală. Trebuia să obțin telefonic rezilierea contractului cu Akta în numele bunicilor.
Ei bine, am rezolvat asta facil, ba chiar am încheiat, tot online, un contract de televiziune cu RCS-RDS. Acum întreaga famiglie beneficiază de programele Digisport.
Problema celor două telecomenzi
Însă a apărut și o nouă problemă, pe care am anticipat-o și pe care ne-am asumat-o și eu și tata, de la început.Cele două telecomenzi. Înlocuiam televiziunea analogică cu televiziune satelit, iar asta implică folosirea a două telecomenzi. Rămâne telecomanda de la TV, care se folosește pentru a porni și opri televizorul și telecomanda cu care se controlează cutia minune și cu care se schimbă canalele.
Deci avem așa, bunici care nu se pricep la tehnologie, probleme de vedere și două telecomenzi… Sunt destul de multe lucruri care pot merge prost în combinația asta.
Când am telefonat famigliei, că de când cu pandemia vorbim în fiecare seară, mi-a răspuns mama, pentru că tata era în celălalt telefon cu bunicii. Se stricase (deconfigurase) televizorul, pentru a doua oară. Deși bine intenționat, tata nu are răbdare să explice și se și enervează destul de ușor.
M-am oferit să sun eu bunicii să-i ajut, să rezolv problema famigliei și să salvez onoarea provaidărului pentru care atât eu cât și tata făcusem lobby… Că are Digi24, că-i Vali Moraru de la DigiSport băiat fain, că sunt mai multe programe, că se vede mai bine… deși fusesem avertizați de către utilizatori că cele două telecomenzi creează multe problemele celor în vârstă.
Experiența de la suport IT m-a ajutat
Tata a reacționat emoțional întâi, a preferar să se mai chinuie și frustreze el, dar la scurtă vreme m-a sunat mama și m-a rugat să încerc și eu. Eu sunt un membru mai tehnic al famigliei, am ceva experiență de troubleshooting de la suport IT și nici nu apucasem să supăr bunicii. Oamenii se frustrează și se supără când încearcă să rezolve lucruri și nu reușesc.
Aveam perspective de reușită și abordarea corectă. Am sunat bunicii, m-am înarmat cu răbdare și am început să vorbesc tare și clar. Butonam în același timp televizorul meu care e tot Philips, iar providerul e tot RDS, în încercarea de a reproduce problema.
Am făcut exact cum fac și când ofer suport IT. Am început punând întrebări pentru a înțelege exact situația și am ascultat cu atenție răspunsurile pe care le primeam. Plecasem de la o ipoteză greșită, ai mei mi-au dat impresia că era aleasă greșit “sursa TV-ului” și am încercat inițial să rezolv asta. După câteva minute m-am prins însă că alta era problema și am testat ceva nou. I-am pus să mute pe TVR 1, am văzut că tot nu apare nimic la TV și am presupus că s-a mutat pe modul radio. Nu am înțeles după descriere că asta era problema, dar am încercat și se pare că așa am rezolvat.
Misiune îndeplinită, am reconfigurat cu succes televizorul și salvat famiglia.
Cum funcționează așteptările
A fost nevoie să mă ofer eu de două ori să rezolv situația, în momentul în care ceilalți au eșuat. Deci dacă nu rezolvam eu, nu se putea rezolva prea ușor. Ei bine, după ce am rezolvat, mi s-a spus că pentru mine a fost ușor, că oricum am același setup ca și bunicii: TV Philips și mediabox similar de la RDS.
Așa este, doar că e o nuanța aici. Prima dată mi s-a zis “bine, sigur, încearcă și tu!”, iar apoi așteptările s-au mutat în “normal că trebuia să rezolvi”, aveai toate avantajele. Adică un lucru pe care m-am oferit voluntar să-l fac a devenit obligatoriu.
Nu îi judec pe cei din famiglie, că cei mai mulți oameni procedează în felul ăsta. M-am obișnuit, nici măcar nu mă mai supăr. Minimizează reușitele și își măresc disproporționat așteptările, pentru niște lucruri pe ne oferim să le facem voluntar. Ai putea face devine rapid trebuie să faci.
Și așa face marea majoritate a oamenilor, umblă la butoanele interioare și setează așteptările la level 999, când e vorba de acțiunile pe care le fac ceilalți, chiar și voluntar.
Foarte frumos din partea ta, ai facut o altă treabă bună. Si pe mine ma frusta problema celor 2 telecomenzi, din fericire problema asta e demult rezolvată.
Eu am scăpat de problema celor două telecomenzi, dar îmi aduc aminte cu nostalgie de perioada aia. Nu prea mă încred în suportul acordat prin telefon de la call center și când am probleme (se întâmplă cam o dată pe an), prefer să rezolv singur. Dar experiența ta este bună de ținut minte pe viitor.
Treaba buna, dar sa stii ca asteptarile celorlalti sau propriile pareri vin din filtrele pe care fiecare le avem. Conteaza sa stim exact cine suntem si restul nu ne va mai afecta.
Ha! Parca am imparti aceeasi familie :))). Recunosc ca pe mine aceasta responsabilizare fortata m-a facut sa vreau sa fug cat mai departe :)). Pana la urma m-am intors si am stat pe aproape… dar dupa ce am invatat sa zic NU si ei au invatat sa nu mai fie atat de dependenti de faptul ca le rezolva Gratiela pe toate 😀
Ce baiat de nadejde are famiglia ta. Bravo pentru ajutor! Legat de telecomenzi si mie vorba aia mi-e destul de greu cateodata sa ma impart intre ele si sa vad ce vrea una si ce vrea celalalta. Noroc ca mama s-a prins de chestie oricum inaintea mea. 😛
Mi-am amintit de viralul ăla cu pluralul la telecomandă și, prin urmare, dintre alegere sau obligație, când vine vorba de “famiglie” trebuie musai să alegem SAU.
Chiar așa, de ce spui “familglie”?
e singurul grup (nemafiot) de care voi ramane apropiat indiferent daca avem sau nu aceleasi opinii sau preferinte.
singurul grup pe care sunt dispus sa il ajut neconditionat, indiferent daca-mi convine sau nu… si nici macar nu trebuie sa fie reciproc ajutorul. apreciez, dar nu astept nimic in schimb.
bine, in situatia asta, ordinele au venit direct de sus, nu era nimic de discutat, doar de executat :)))))))
Eu nu-s de seama bunicilor tai si totusi cand butonez pe intuneric apas aiurea si ma enervez. E drept ca una din ale mele telecomande se blocheaza foarte usor si asta coroborat cu bajbaila mea pe intuneric, da dureri de cap.
Mi-ai scos câteva amintiri de prin sertare prăfuite. Am avut astfel chestii de astea cu două telecomenzi dar mă obișnuisem cu ele. Problema era în Argeș unde avem o bojdeucă: dacă nu mergeam două săptămâni, ne blocau cardul tv și trebuia să sunăm la call center să-l debloce. Și ca să fie și mai fain, de obicei nu prea aveam semnal la telefon decât în grădină! Teroare! Chestia cu bunicii e o povară, recunosc. Am avut până de curând două suflete dragi care nu mai pricepeau lucruri simple. Neuronii lor se ștergeau de informație cumva pe ascuns. Practic nu-ți dădeai… Read more »
Si eu sunt exact in aceeasi ipostaza, chiar si la mii de kilometri. Sincera sa fiu, nu ma deranjeaza. Neconditionat e si din partea mea. Mi-am dat seama ca se bazeaza pe mine in multe situatii si nu mai comentez demult.
Mie mi-a mai ramas doar o bunica si e greu tare sa tin legatura cu ea. Dar intra parintii mei in niste situatii rar intalnite 🤣 e suficient.
Foarte frumos din partea ta, ai facut o altă treabă bună. Si pe mine ma frusta problema celor 2 telecomenzi, din fericire problema asta e demult rezolvată.
Eu am scăpat de problema celor două telecomenzi, dar îmi aduc aminte cu nostalgie de perioada aia. Nu prea mă încred în suportul acordat prin telefon de la call center și când am probleme (se întâmplă cam o dată pe an), prefer să rezolv singur. Dar experiența ta este bună de ținut minte pe viitor.
Treaba buna, dar sa stii ca asteptarile celorlalti sau propriile pareri vin din filtrele pe care fiecare le avem. Conteaza sa stim exact cine suntem si restul nu ne va mai afecta.
Ha! Parca am imparti aceeasi familie :))). Recunosc ca pe mine aceasta responsabilizare fortata m-a facut sa vreau sa fug cat mai departe :)). Pana la urma m-am intors si am stat pe aproape… dar dupa ce am invatat sa zic NU si ei au invatat sa nu mai fie atat de dependenti de faptul ca le rezolva Gratiela pe toate 😀
Ce baiat de nadejde are famiglia ta. Bravo pentru ajutor! Legat de telecomenzi si mie vorba aia mi-e destul de greu cateodata sa ma impart intre ele si sa vad ce vrea una si ce vrea celalalta. Noroc ca mama s-a prins de chestie oricum inaintea mea. 😛
Ce noroc au avut cu tine! E bine că ai rezolvat problema.
Mi-am amintit de viralul ăla cu pluralul la telecomandă și, prin urmare, dintre alegere sau obligație, când vine vorba de “famiglie” trebuie musai să alegem SAU.
Chiar așa, de ce spui “familglie”?
e singurul grup (nemafiot) de care voi ramane apropiat indiferent daca avem sau nu aceleasi opinii sau preferinte.
singurul grup pe care sunt dispus sa il ajut neconditionat, indiferent daca-mi convine sau nu… si nici macar nu trebuie sa fie reciproc ajutorul. apreciez, dar nu astept nimic in schimb.
bine, in situatia asta, ordinele au venit direct de sus, nu era nimic de discutat, doar de executat :)))))))
de aici si analogia cu famigliile din italia.
Eu nu-s de seama bunicilor tai si totusi cand butonez pe intuneric apas aiurea si ma enervez. E drept ca una din ale mele telecomande se blocheaza foarte usor si asta coroborat cu bajbaila mea pe intuneric, da dureri de cap.
haha. eu am invatat sa nu ma mai enervez. televizorul ma enerveaza mereu, telecomanda nu :))
Mi-ai scos câteva amintiri de prin sertare prăfuite. Am avut astfel chestii de astea cu două telecomenzi dar mă obișnuisem cu ele. Problema era în Argeș unde avem o bojdeucă: dacă nu mergeam două săptămâni, ne blocau cardul tv și trebuia să sunăm la call center să-l debloce. Și ca să fie și mai fain, de obicei nu prea aveam semnal la telefon decât în grădină! Teroare! Chestia cu bunicii e o povară, recunosc. Am avut până de curând două suflete dragi care nu mai pricepeau lucruri simple. Neuronii lor se ștergeau de informație cumva pe ascuns. Practic nu-ți dădeai… Read more »
din pacate, datorita distantei nu le sunt alaturi cum și cât ar avea nevoie, but i do my best. 😀
Si eu sunt exact in aceeasi ipostaza, chiar si la mii de kilometri. Sincera sa fiu, nu ma deranjeaza. Neconditionat e si din partea mea. Mi-am dat seama ca se bazeaza pe mine in multe situatii si nu mai comentez demult.
Mie mi-a mai ramas doar o bunica si e greu tare sa tin legatura cu ea. Dar intra parintii mei in niste situatii rar intalnite 🤣 e suficient.
Haha, imi imaginez. si ai mei “strica lucruri” si au nevoie de un fixer.
Ahahahaha :)))) Cata rabdare!! BRAVO!
uneori pare că oricâtă răbdare aș avea, nu e suficient :))
Şi de asta (dar nu numai), nu mă mai uit la tv. :). Iar voluntariatul ce devine apoi obligație – clar, fără acordul meu -, mi-e aşa cunoscut. 🙂
mă confrunt mereu cu tipul ăsta de voluntariat… de multe ori mă prind repede și-l accept fără luptă, de la prima acțiune a mea.